Concert din muzica de Andries

Nu plec încă nicăieri. Sau mai bine zis nu vin încă nicăieri. Și cu toate astea m-am hotărât să-mi fac petrecerea de adio Bloomington acum, în mai. Pentru că în mai, după ce s-a terminat școala Bloomingtonul se golește, fug toți ca potârnichiile, care încotro. Prin iunie se mai întoarce lumea. Dar petrecerea de adio trebuia să se întâmple acum. Acum ori niciodată. Chad se oferise deja să-mi găzduiască petrecerea. Dacă despre un om se poate spune că e sufletul petrecerii atunci omul ăla e Chad. Chad e înalt, e calm și are cu părul prins într-o coadă care în momente de răscruce se transformă într-un coc mic de japonez. Chad e omul cu care mă întâlnesc cel mai des pe stradă sau prin campus din întâmplare. Chad zâmbește tot timpul și are o îmbrățișare de urs blând. Chad are o inimă mare și bună ca o pâine caldă. E folclorist și e un fel de bătrânul satului. Nu pentru că ar fi bătrân neapărat ci pentru că are combinația perfectă de înțelepciune și generozitate care i-ar permite să stea în prispă și să aștepte oamenii să vină la el și să-l întrebe ce crede despre lume și viață. Moli, iubita lui Chad, este fondatoarea echipei de roller derby Bleeding Heartland Code Blue Assassins. Ca și Chad, Moli e un personaj. Moli și Chad se pricep la petreceri.
Cum am anunțat data, Chad s-a pus pe treabă. A găsit o casă mai mare ca a lui, casa Paulinei și a găsit tema petrecerii: Mixtapes party. Și a făcut și invitația pe Facebook, cu o poză de a mea făcută exact înainte de plecarea în America. Nici dacă ar fi vrut nu nimerea mai bine. Cum ziceam, Chad știe. Am dat sfoară în țară. Am sunat, am invitat. Apoi am lăsat lucrurile să vină de la sine.
Petrecerea a început devreme (la 4 după-masa), cu o altă petrecere. Petrecerea de absolvire a lui Willow, o fată din Ilinois crescută de părinți hipioți artiști într-o casă fără electricitate în mijlocul pădurii. După warm up-ul petrecut cu Willow, părinții ei hippioți și fratele ei pe nume Tibet (nu glumesc) și după o vizită strategică la supermarket, ne-am mutat încet spre casa Paulinei. Deși era abia opt, lumea începuse să vină. Am preparat sangria, am pătat rochia albă așa cum era prevăzut în program și ne-am pus pe dansat. Că doar oamenii veniseră cu mixurile în dinți – majoritatea pe CD-uri. Doar câțiva s-au remarcat prin mixuri pe casete, casete adevărate din alea din secolul trecut. Cred că cineva a făcut un mix greșit și am performat dansul furtunii sau ceva de genul că natura s-a dezlănțuit mai ceva ca noi. A dat cu niște tunete și niște fulgere ca la marile case de modă. Și cu o ploaie ca în potopul original. Marcă înregistrată. Prcatic, o parte din invitați au fost nevoiți să-l aștepte pe Noe să vină cu arca să-i ia. Dar în cele din urmă au apărut toți. N-a fost nici o absența nemotivată.
Dansul a ținut câteva ore în șir. CD-urile cu muzică zburau prin cameră. Preferatul meu a fost mixul lui Chad. Și asta nu doar pentru că se intitula sugestiv: Mixandra. Ci pentru că era foarte tare. M-am mirat că n-am căzut cu podeaua ca în pisicile aristocrate. Pe la 1 noaptea când lumea a început să se care am intrat într-o mică panică. Știu că dansam încontinuu de la ora 8, dar asta nu era o scuză.
Am rămas pe baricade vreo 10 negrii mititei. Ne-am mutat pe verandă și părea că petrecerea moare. Totul a reînceput când Julian ne-a mărturisit că pe el îl cam chinuie un cântec. Dă-l afară i-am zis. După Julian, ne-am dat seama că toți avem cântece în noi care așteaptă să se materializeze. În primele minute m-am temut că o să se transforme in just another drank singing party. Uitasem că Bloomingtonul e patria muzicii. Ca să vă dați seama cât de patria muzicii ei, acum două săptămâni am fost la o petrecere de compozitori. O casă întreagă colcăind de compozitori. Compozitori de clasică, compozitori de electro, compozitori de de toate. Unii sunt atât de duși cu pluta, ca nu mai scriu muzică ca tot omul, o programează. Aici fiecare are câte o poveste de amor cu un instrument sau cu niște ritmuri, nu-i așa că te apuci să cânți de dragul de a lălăi. Aici oamenii chiar se pricep. Aici vezi mai des oameni cu o vioară sau cu o tobă în mână, decât oameni cu o pâine în mână. Dar ca să n-o mai lungesc, a început un jam session de toată frumusețea. Grătarul s-a transformat în tobă, toate chestiile din jur au început să scoată sunete armonioase. S-au cântat cântece din repertoriul internațional: cântece irlandeze, rusești și ucrainiene, cântece de piloți americani, cântece columbiene, nemțești, mexicane. Oh, Llorona. Eu am început timid cu niște Andrieș. Mi-a venit așa în minte Piața Romana numărul 9. Părea că se potrivește în context. “E destul de mică camera mea, dar încap toți prietenii mei în ea. Stau în picioare, se așează pe jos, dar în rest sunt cuminți și vorbesc frumos”. Apoi, cu toată modestia, am băgat un Cine iubește și lasă care nu știu dacă ar fi trezit-o pe Maria Tănase din morți, dar le-a dat ceva fiori oamenilor de pe veranda Paulinei. L-am zis din suflet, n-am glumit. Și aici las un pic de spațiu liber pentru prietenii, frații și alți cunoscuți care se îndoiesc de calitățile mele vocale să râdă o tură.

Să revenim deci. Am terminat cântarea când și-au început păsările concertul de ora patru jumate. Și aici încep să cânte de nebune tot la ora asta. La piece de resistance a fost coloana sonoră a telenovelei Maria Rucsandra pe care prietenii mei cu suflete latino au compus-o ad hoc. Dacă mai aveam un pic de energie filmam și pilotul – aveam tot stabilit, pesonaje, costume, plot. N-a fost să fie. Am adormit împrăștiați pe multele paturi și canapele din casa primitoare a Paulinei. Paulina s-a dus la culcare cu sufletul împăcat că n-a fost just another lame grad student party. Chad a plecat zâmbind cu gura până la urechi și decretând că a fost cea mai tare petrecere din Bloomington. Iar dacă cineva se pricepe la petreceri, ăla e Chad. Dacă și-ar pune capul, ar putea să-și dea doctoratul în petreceri.  În final, cu toții am fost de acord că istoricul localității trebuia invitat și el. Petrecerea a continuat cu mic dejunul de a doua zi, cu petrecerea din seara următoare și tot așa ca în povești trei zile și două nopți.
De când s-a terminat tot șailailaliul și am apucat să îmi trag sufletul, tot stau și mă întreb cum de am avut norocul incredibil să dau peste așa niște oameni incredibili. Nu-s oameni de povestit într-un blog. Fiecare e frumos ca un roman rusesc. Și mă mai întreb în secret, foarte în secret, cam cât de dor o să-mi fie de Bloomington și de noi toți aici. Răspunsul e unul singur: INFINIT.

Semnează: Maria Rucsandra, commo una estrella, Maria Rucsandra, commo una estrella. Maria Rucsandra, commo una estrella. All together now: Maria Rucsandra, commo una estrella

AMERICA – A POETIC TOURIST GUIDE

Everything starts on the continental divide
There, on the ridges,
On the steep cliffs
On the spinal cord of the continent
Where rivers meet to decide whether to drain into the Pacific or into the Atlantic.
Where people met to debate whether to occupy Wall Street or to occupy Sillicon Valley.
West coast vs. East coast.
The eternal dilemma.
Everything starts there
On a little place called Loveland
Where the rocks kiss the sky
Let’s rock Rocky Mountains!

Stay warm
Stay calm
Breath in
Breath out.
Practice hot yoga
In a fancy studio with huge windows facing a busy road.
Inside it’s peace
Say Namaste.
Outside there are cars and tracks biting the road like huge angry dogs.
Inside the cars – kids playing angry birds.
Inside the trucks – the drivers –
Big angry men
Talking about a revolution.

Guns
The pastor has his arms covered with tattoos.
The pastors’ wife has a Wincester under her bed.
In a country where bad people have guns
Good people must have guns too, she says and smiles.
It’s her Sunday smile
The peaceful smile after the mass.
If Adam had a riffle.
Eve must have had a gun.

Enter a social network
Come on. This is the place where we’re all mixed up.
Put your face on Facebook.
Read the Book.
The end of the world is upon us
Pretty soon it will all turn to dust.
We need to keep close
To stay in touch.

All together now
The midwives of the Midwest
The poor fat people at Walmart
And the obscenely rich ones,
The ones who collect art.
The dikes and the Mormons
The fervent Catholics and those whose eyes are oblique
The florists of Florida
The Jews of Manhattan
The post-protest protestants
The bread winners and bread winerettes
The Gringos and the Chicanos
The Americans and the Poerto Ricanos
–All playing in a West Side Story with happy end
The Black people getting high on merchandise on Black Friday
The White people getting high on white powder
The white collars and the red necks
The few native Americans forgotten in scattered reservations
And the army of anthropologists studying them.
All united in a color blind society.

America – the land of plenty
I wanted to come
I was finger printed
I was given a visa & a home.
A pair of new eyes.
The airports greeted me with shrimps & grits
With biscuits & gravy
The interstates laid at my feet like striped happy puppies
Waiting to be cuddled by my estranged hands.
The oceans washed my feet.
The skies washed my brains.
The churches ranged their bells for me. Only for me.
The universities opened their doors
just because I knew how to make the words dance.
America, don’t be shy
you just love being seen through my eyes.
Oh girl, how you make me wonder.
I flied you in friends miles
I walked you in blocks
I browsed your grids
Always looking for the center.
1st street
2nd street
3rd street.
A hundred pair of shoes I broke
One for each time our eyes locked
One for each time you hit me with a feeling I knew will stay there forever.
You a witch
Me just another Dorothy lost on the yellow brick road

America
Go on Craig’s list
you’ll find a message from me at missed connections.
It reads like this:
I’m sure you’ve noticed me around
I walk by you every day for a while now.
Prejudices melting step by step.

1.Indiana
The home of Hoosiers
The Hoosiersdome as they say
An identity carved in thick limestone walls
Outside those walls
A gigantic corn maze.
Rain makes corn
Corn makes whiskey
Whiskey makes my girl a little bit frisky.
So, there is corn and it’s Gary
Scary Gary
Today just another ghost town
Yesterday the cradle of Michael Jackson.

The blooming Bloomington
Indiana’s beating heart
A hand full of blocks.
They call it downtown
A large movie set.
They call it campus.
The townies
aka the cutters
Big burgers bearing their names
The gownies
Lost undergrands putting their legs and their Greek letters on display at Little 5
Indi’s 500 little baby
Grad students longing for love and for deadline extensions.
T-shirts & hoodies for everybody
Always on sale.

I can almost see myself spending here one more winter
A long silent winter.
I can see myself living again among the squirrels and the deer
Waiting for the spring blossom to chase winter away.
A winter long and white as a KKK Glory suit.
White Power in Martinsville
White snow on the Paoli Peaks.
Red Cardinals making their way to the sky.

2.Chicago -
The city not the musical.
Michigan avenue
Skyscrapers penetrating the clouds.
Greedy tourists trying to capture on camera
Marilyn’s dead legendary smile rising above her white giant skirt.

Chicago -
A city turned upside down
You Metra, go play with the Metro
Go inside the earth where you belong,
Liberate the avenues
Of your complicated steel structures.
Let the people see the sun.
Let the winds blow in their faces.
The cruel winds brought up by the old lady lake.

The Asian deli
Molecular letters
Slanted eyes scanning the shelves
The smell of curry and
The cardamom taste.
Eastern European deli
Bulgarian pickles
Polish sausages
Romanian sweets
Served with a big lipstick smile.

Chicago
Past and present shot guns.
Kids crying in art museums.

3. The fat moon shines over Tennessee
A loving mother whipping for her prodigal sons.
She’s the only one still remembering
The moonshiners bottling their poisons at midnight.
In the morning she hides
Letting the sky full of old tired clouds
Johnny Cash’s dingy voice is mourning for her
singing in stingy dinners at breakfast time.
Cash – you, the king of the coffee refills.
Come on man, walk that line.
Just hurt for the ones that are closed behind the bars.

4. New York
We’re exactly the same age
And the exact number of yellow cabs is crossing through our hearts
We’re haunted by the same number of vagabonds
We care as much about fashion & poetry
About rhyme & reason.
Times Square – the ultimate urban poem
Under my touristy feet, I can feel a thin crust of fear
A haze of mistrust in the fellow world citizens is lifting from the ground
It’s because, you know, so many things happened here.
Central Park – an enormous cake in the middle of the city
For those craving for beauty
Strawberry fields
forever there.
New York
Give me some highline happiness -
Hot locals having their lunch under the hot sun -
and I’ll give you in exchange a memory of mine about a
Pregnant Lady Liberty
New York you’re about being young & excited,
you’re to die & to kill for.
In the metro I don’t read books
I read people
Faces, smiles, shoes, scarfs, gadgets
The way they are crossing their legs and their arms
The music pumped in their heads by private headphones.
I do talk to strangers
But I only look in the eyes of the kids born after 9/11.

Cura lui Dr. Djo Bi

Zilele de vineri în Bloomington au o magie aparte. E o energie care circulă prin oraș ca un covor zburător care te ia pe sus când te aștepți mai puțin. E cam ca vântul din lună. Vineri n-am nevoie de cafea. Pentru că la prima ora – sau la ce numesc eu aici prima oră – am parte de o doză confortabilă de adrenalină intelectuală marca Anya Royce. Am mai scris despre Anya – o femeie mai vie decât argintul viu, care transformă antropologia în poezie și invers cu un cuvânt sau cu un gest. Vinerea am parte de Ronya de două ori. Cursul de dimineață se numește Creativity & Collaboration, cursul de după masă se numește Reading & Writing Anthropology. Amândouă ar putea să se numească simplu: Brain, Body & Soul Revolution. Satisfaction guaranteed.

Săptămâna asta am primit un mail în care eram anunțați că în loc de curs o să facem un workshop de African drumming. M-am bucurat moderat. În drum spre locul unde se ținea workshopul m-am gândit că e mișto să-mi încep ziua bătând în tobe de nebună. Nu așteptam însă prea multe. Nu m-a impresionat prea tare nici când am ajuns în sala Teatrului studio și am văzut aproape 20 de tobe africane așezate în mijlocul încăperii. Mi se părea cumva că am mai văzut filmul ăsta cu tineri occidentali extaziați în fața unor instrumente rudimentare și sperând să redescopere frumusețea și simplitatea vieții odată ce au pus mâna pe ele. Recunosc, am și eu doza mea de scepticism.

Pe lângă mine a trecut un om mic la stat, cu pielea neagră ca tăciunele și purtând un costum cu ciucuri în culori țipătoare și mi-am închipuit că el o să fie cel care o să ne inițieze în tainele tobelor africane. Habar n-aveam cine e. Cinci minute mai târziu, un coleg sugrumat de emoție ni l-a prezentat pe Dr. Djo Bi, spunându-ne că e un fel de Yoda al tobelor. Când a trecut la alte superlative – cel mai mare și cel mai tare african drummer – am ridicat o sprânceană. Scepticismul meu evolua deja spre cinism.

Deși era deja în încăpere, Dr. Djo Bi – maestrul absolut, și-a făcut intrarea ca o gimnastă care se pregătea să evolueze la bârnă. Încordat tot și dornic să pună mâna pe tobe. Și grăbit nevoie mare: hai, că n-avem prea mult timp la dispoziție, toată lumea să-și ia toba între picioare și să-i dăm bătaie. Ne-a explicat din ce e făcută toba și cum trebuie să o ținem ca sunetul să se audă bine. Engleza lui Djo Bi e rudimentară, dar arhisuficientă. Parcă a ales special numai cuvintele ultraesențiale, temându-se că dacă învață prea multe o să-și piardă prețiosul timp vorbind. Ne-a spus că e din Cote d’Ivoire, că tatăl lui e toboșar și că a crescut cu toba în mână. Și ne-a mai spus că ne va învăța ritualul Kuku care se performează în mai toate momentele importante. Apoi și-a pus în cap o căciulă cu o coamă de blană de oaie și lecția a început. Ne-a arătat care sunt sunetele de bază și imediat a trecut la prima parte a cântecului. După fiecare bucățică învățată se oprea să ne mai dea un sfat sau să ne mai azvârle câte o ciozvârtă de informație. Ca de exemplu că cel mai important lucru e să ne comportăm ca o familie și să simțim legătura dintre noi atunci când batem în tobe. Că despre asta e vorba mai mult decât despre orice altceva.

În viața mea n-am avut vreun profesor care să aibă o tehnică de predare mai eficientă. Și nici nu cred că am cunoscut un performer mai carismatic decât master Yoda toboșarul din Cote d’Ivoire. A vorbit cu spiritele, ne-a luat mințile – treaba lui ce a făcut, cert e că într-o oră aproape 20 de profani am fost în stare să învățăm cântecul Kuku-lui, ba chiar să și spunem câteva cuvinte în limba lui și să facem câteva mișcări. A fost vrajă pe față. Iar el, cel mai tare vrăjitor. Pasionat, având muzică și ritm în fiecare celulă din corp și o bucurie de a cânta și a-i învăța pe alții cum rar întâlnești.

Am dat toți în tobele alea până au căzut toți dracii pe covor. Și a sunat foarte bine. Incredibil de bine. Djo Bi a fost tot timpul cu ochii pe ceas – atent să avem timp și să stăm un pic de vorbă la sfârșit. Ne-a spus că în satul de unde vine el, nu există decât câte o tobă în familiile de muzicieni și că nu se prea întâmplă ca atâtea tobe să se întâlnească în același timp. Sunt alte instrumente. Iar acolo femeile nu bat în tobă. Au însă voie să care toba.

Am avut iar senzația aia de film și convingerea că orice e posibil dacă întâlnești oamenii potriviți. La sfârșit, toată lumea era în transă. Plutea extazul în cameră. Am coborât împreună, fiecare cu toba lui în brațe până la mașină. Cât timp ucenicul lui Dr. Djo Bi se chinuia să îndese toate cele 20 de tobe în mașină, i-am cerut voie lui Yoda să-i pun o întrebare nepoliticoasă. I-am spus că toți prietenii mei care au lucrat în Africa mi-au spus că oamenii de pe acel continent au o cu totul și cu totul altă relație cu timpul decât europeni sau americanii. Că acolo o oră poate însemna o zi. L-am întrebat cum de el este atât de conștient de timp și cum de-și gestionează timpul atât de bine. Djo Bi a zâmbit misterios și nu mi-a răspuns nimic. Dar nici n-a părut ofensat. Ucenicul și-a scos capul din portbagaj și mi-a spus: The Drummer is never late. Asta a fost prima lecție pe care am învățat-o de la Dr. Djo Bi.

S-au suit amândoi în mașină și s-au pierdut în zare. Noi, proaspăt inițiații, am rămas o vreme zâmbind tâmp în soarele dimineții. Încet-încet ne-am risipit care încotro.

Kuku

New York, New York

1 Aprilie. Nu e păcăleală. E New York. The city that never sleeps. Adevărul e că nici eu n-am dormit prea mult în ultima vreme, așa că ne potrivim. Aterizez la LaGuardia. Gasesc un shuttle prietenos care sa ma ducă pana pe Bleecker street unde mai pe seară merg la un reading. Ca o bloomingtoneza adevarata ce sunt am uitat că ca nu peste tot se conduce cu 20 la ora, că pe lumea asta mai exista și trafic. Am uitat că nu trebuie să fie meci ca peste 100 de oameni să se adune la un loc. Cu nasul lipit de geam ma uit mirată la masinile care se baga agresiv una in fata alteia. Nici n-am ieșit din aeroport și sufletul meu de provincială se topește de dragul marelui oraș. Undeva între mașini, câtiva musulmani au îngenunchiat pentru rugăciunea de prânz.

Ajung pe Bleecker. Am câteva ore de omorât până mă întâlnesc cu Laura, la readingul căreia am venit. Și, ca de obicei, am o valiză după mine. Încep explorarea. Input – foame. Output. Restaurant chinezesc. Mâncarea îmi bucură stomacul. Fortune cookie-ul de după masă îmi bucură neuronul. The cautious one turns every stone. Pornesc în căutare de pietre de întors. În drum mă împiedic de un restaurant mexican. Margaritas. 5 dolari. Make it frozen. Cu energie nouă o iau din loc. Intru într-o galerie. E o galerie foarte tare. Pofticioasă, consum artă. Îi scriu lui Laura un mesaj. Zece minute mai târziu, Laura intră în galerie. Cu eșarfa ei roșie și cu rujul asortat ar putea foarte bine să fie expusă la un loc cu celelalte obiecte de artă. Laura e cu Erica, prietena ei. Mai avem încă o oră până când peștele roșu își deschide burta pentru noi. Știu un loc peste drum cu margaritas bune, le zic. Just what the doctor ordered. Cat margaritele se scurg pe gat, Erica și cu mine avem timp să ne împrietenim un pic. Erica e fotograf. Și e mai emoționată decât mine că e prima mea zi în New York. Ea stă aici de 25 de ani și timp de 22 de ani, spune ea, a iubit orașul cu pasiune. Acum pasiunea parcă s-a mai domolit.

Ajungem la Le poisson rouge - a place serving art and alcohol. Astă seară în meniu sunt trei prozatoare, un poet și un scriitor pe care nu știu în ce cutie să-l pun. Bonus – pe perete e un tablou cu bufnițe și gărgărițe. Ok. Mă simt deja ca acasă. Joel Hinman de la Writers read (organizatorii readingului) arată fix ca Tăusance – cu pantaloni în carouri, vestă, freză rebelă, glume în program și atâta m’en fichism cât numai la NY sau la București există. Textele sunt proaspete, abia scoase din cuptor. Primele sunt despre occupy-wall-street și despre yoga-gurus și despre copii-coreeni-aduși-cu-avionul-la-adopție-în-America. Am o senzație de deja vecu, doar că pe invers. E ca și cum mi-aș vedea viitorul. O cârciumă ca o cutie neagră și noi (mai) bătrâni citindu-ne textele. Dacă așa arată viitorul sunt foarte mulțumită. Și știu că așa arată.

În afară de Laura Kelly, ale cărei texte le știu și le iubesc, cel mai mult îmi place Kim Powers, un gay atât de domn și de plin de energie încât ridică publicul pe sus. Kim citește din cartea lui Capote in Kansas, un pasaj despre prietenia lui Truman Capote cu Harper Lee și despre fabuloasa petrecere black&white pe care Capote a dat-o după lansarea lui In Cold Blood. Nu-mi dau seama cât e adevăr istoric și cât e ficțiune, dar textul e scris cu vână și citit cu super talent. Când Kim termină de citit textul, nu doar că vreau să cumpăr cartea, dar vreau să mă teleportez în timp și să fiu și eu acolo printre invitații lui Truman la party. Pare că a fost o petrecere pe cinste.

Seara continuă la un restaurant jamaican la care ne duce Caren, o alta prietenă de-a Laurei, new yorkeză și ea până în dinți. Miss Lilly e cel mai cool loc cu putință. În încăperea din față, care arată ca un magazin de discuri, doi băieți DJ pun muzică relaxați, în încăperea din spate care e o combinație între un dinner clasic american și un restaurant bio chic, se mănâncă minunat. Nu doar că e prima mea zi în New York, dar e prima oară în viață când mănânc mâncare jamaicană. Mâncarea e atât de bună încât mi se pare că a doua zi o să mă trezesc de trei ori mai frumoasă. După masă, Laura și cu mine ne ridică și dansăm pe Pump up the Jam. Azi tot soundtrackul a fost pe the 80s.

Plecăm cu taxiul. Erica și Caren sunt mândre și sincer emoționate că au ocazia să-mi fie ghizi în primul meu ride cu taxiul new yorkez. Plouă. Șoferul e indian. Drumul e misterios și parfumat ca un ritual de inițiere. Mă întreb ce-am făcut ca să primesc așa o intrare triumfală în NYC.

A doua zi mă văd cu Laura în Central Park. Ieri seară și-a uitat telefonul în taxi și șoferul indian i l-a adus înapoi. Laura e copleșită de așa dovadă de umanitate. De când a aflat că Laura și-a recuperat telefonul, Erica povestește la telefon tuturor prietenilor ei această minune new yorkeză. Cu credința în umanitate împrospătată, Laura îmi propune să bem un pahar de vin la The Plaza. Ne așezăm la o masă în champaigne barul faimosului hotel, în niște fotolii de catifea verde care arată ca un vagon de tren de super lux. Chelnerul ne aduce meniurile. Comandăm un rose. Întorc meniu pe toate părțile. E îmbăcat în piele albă. Nu-mi vine să-l las din mână. Îl deschid din nou și după ce rămân blocată câteva secunde îi citesc Laurei cu voce tare ce scrie pe prima pagină: “The Plaza, like no other place in New York, is a place of historical celebrations… At Truman Capote’s Black and White ball, he celebrated his literary succes with a guest list of 450 people, which included people like Oscar de la Renta, Samy Davis Jr, Vivian Leigh and the Duke and the Duchess of Windsor. The fete became known as the Party of the Century; 400 bottles of vintage Taittinger bubbly were enjoyed”. Râdem ca nebunele și ciocnim paharele de rose. Se pare că spiritul lui Capote ne bântuie zilele astea. În cinstea ta, bătrâne!

La Ninfomane

Prima dată Sașa auzise de Ninfomane în urmă cu câţiva ani de la nişte prieteni care lucrau la o agenţie de publicitate în zonă. Un copywriter bătrân și bărbos le spusese o data așa și așa le rămăsese numele. Deşi nu le cunoştea, Sașa le-a sărit imediat în apărare. Ce-au făcut bietele femei ca să merite să li se zică aşa? Apoi s-a mutat în cartier. Când a intrat prima dată la ele și-a dat seama că, deşi aparent nedreaptă, porecla li se potriveşte perfect. Și-a dat seama că li se spune La Ninfomane într-un mod cât se poate de respectuos, ba chiar poetic. Un amic îi zisese că trebuie să înţeleagă că apelativul ăsta are nobleţea lui La Ţigănci. Adevărul e atunci când intri la Ninfomane intri practic într-o altă dimensiune.

Ca să fiu mai explicit, Nimfomanele ţin unul din ultimele minimarketuri rămase în viaţă în oraş după invazia supermarketurilor cu prea multe rafturi şi prea puţin contact uman. E genul de minimarket care are farmecul spice bazar-ului din Istanbul. Lăzile cu fructe și legume ocupă o bună bucată din magazin, brânzeturi își etalează albeața și mirosurile în vitrinele strălucind de curățenie, mini-eclerele îți zâmbesc din frigider bronzate, îngrămădite între tot felul de alte prăjituri și cutii. Lucruri sunt puse unele peste altele într-un haos fermecător. La Ninfomane e plin de culori și e tot timpul veselie, genul de veselie care te paraşutează într-un alt spaţiu. În unele dimineţi fetele ciripesc ca franţuzoaicele care te servesc la boulangeriile din cartierele chic ale Parisului, în altele sunt zgomotoase şi mămoase ca nişte sicilience. Nu ştiu cum fac să fie tot timpul vesele: şi iarna şi vara, şi pe timp de ploaie şi când soarele topeşte conştiincios bucata de asfalt din faţa magazinului. Oricum, când intri acolo nu regăseşti nimic din morocănoşenia şi lipsa de comunicare tipic bucureşteană. Ninfomanele sunt acolo în fiecare zi de la 6 dimineaţa până la 10 seara cu un zâmbet, o vorbă bună şi cu toate produsele de care are nevoie oraşeanul modern în gospodărie: mere, portocale, brânzeturi și caşcavaluri, mezeluri, iaurturi, şampoane şi tampoane, ciorapi, forfecuţe, băuturi alcoolice pentru seara şi băuturi cu aloe vera pentru a doua zi dimineaţă, junk food, healthy food, produse de curăţat şi produse de murdărit. Cumpărăturile la Ninfomane pot să dureze o veșnicie. Acolo nu-ţi laşi doar banii, îţi laşi şi grijile. Ninfomanele ar putea foarte bine să aibă pe uşă un afiş pe care să scrie cu fonturi mari şi ondulate: lăsaţi orice problemă, voi cei ce intraţi aici.

Prima de care dai cu ochii e Maria. Maria care e mama lor. Dacă La Ninfomane ar fi un bordel – așa cum crede toată lumea când aude prima dată de ele – ea ar fi peștoaica. Dacă Ninfomanele s-ar hotărî într-o bună zi să-și facă un cor, Maria ar fi dirijorul. Dacă și-ar face echipă de fotbal, ea ar fi – fără doar și poate – antrenorul. Coach Maria. Sincer, eu am fost convins că magazinul e al ei. Dar am întrebat-o într-o zi pe Sașa și mi-a spus că nici pomeneală de așa ceva. Nici măcar nu e șefă. E doar una dintre ele. Deși e trecută bine de 40 de ani, Maria pare mult mai tânără. Are un soi de frumusețe aparte care răzbate prin fiecare por. Cu părul ei blond închis coborându-i până pe umeri, cu ochii ei căprui de veveriță și cu un ten măsliniu, Maria e plină de sex appeal. E o adevărată milfă. Sunt sigur că jumătate din bărbații care intră în magazin sunt în secret îndrăgostiți de ea.
Apoi e Vio. Habar n-am dacă așa o cheamă, dar eu în capul meu așa îi spun pentru că are ochii de un albastru aproape violet. Vio e durdulie. Are păr roșcat de evreică și fața plină de pistrui. Nu știu câți ani are. Câteodată am impresia că are 10 ani, câteodată că are 100. În unele zile se uită la mine cu ochii ei mari și clari și cu o față de copilă care abia descoperă lumea. În alte zile, pare o vulpe bătrână și înțeleaptă. Atunci mi se face un pic frică de ea.
Și mai e Ana. Ana are o față rotundă ca o lună plină, are părul negru prins într-o coadă de cal și când râde cu poftă se zguduie rafturile din jurul ei. Și râde des. Ana e înaltă și bine făcută, fără să fie grasă. Arată ca o țărancuță sănătoasă, care când zâmbește apare soarele. Nu știu de ce, Ana îmi aduce de zilele de duminică însorite când mergeam cu bunica la biserică.

Majoritatea celor care-și fac cumpărăturile la Ninfomane au câte o teorie despre ele. Sașa de exemplu e convinsă că buna lor dispoziţie molipsitoare te vindecă de cancer mai repede şi mai eficient decât operaţia, radioterapia şi chimioterapia la un loc. Frate-su zice că dacă vine peste noi o invazie de zombie, el se duce direct la ninfomane, că ele singur au un bunker în spatele magazinului și știu și cum să se bată cu zombie. Teoria mea din câte am auzit despre ele – că de cunoscut le cunosc prea puțin – este că Ninfomanele ştiu tot. Nu doar tot ce se petrece în cartier, sau în București, ci pur şi simplu ştiu tot. Absolut TOT. În plus, cred că au în cap un google care are o funcţie suplimentară de inteligenţă emoţională. Funcţie foarte necesară şi foarte utilă, ca ABSul la maşină, cum îi place lui Sașa să spună. Ninfomanele ştiu să-ţi răspundă la orice întrebare, din orice domeniu. Și nu doar că ştiu răspunsul la toate întrebările dar sunt capabile și de analize pertinente. Dacă aș fi prim-ministru aș veni dimineața la prima oră în secret la Ninfomane să le cer părerea în legătură cu chestiunile arzătoare ale țării.

Le printemps est la. Tous les arbre sont en fleure

mă simt fix ca Alecsandri. Îmi vine să scriu despre primăvară și flori și copaci și culori. Mă abțin. Cu greu.

spring break or just another zombie invasion

A venit vacanța cu trenul din Franța. Vacanța de primăvară, draga de ea. Și orașul s-a golit instantaneu. Pentru că doar ce m-am întors din vacanță, eu am rămas la bază, împreună cu încă vreo cinci doctoranzi, trei căprioare și două pisici.

Zilele astea, Bloomingtonul e cel mai pustiu oraș în care mi-a fost dat să trăiesc vreodată. Cârciumile sunt închise, bisericile au lacătul pus, biblioteca nu funcționează decât până la ora 5. Dacă te așezi pe o bancă în centru nu cred că vezi mai mult de cinci mașini trecând într-o oră.  Din când în cand mai vezi câte un biciclist rătăcit sau un câine plimbându-și stăpânul în lesă. Ieri am vrut să sărbătoresc toată liniștea asta magistrală cu o sticlă de șampanie, împreună cu ultimii oameni rămași la datorie dar, ce să vezi, n-am putut. Duminică în statul Indiana nu se vinde alcool. Uitasem.

Ca recompensă pentru că am rămas acasă să muncesc și n-am consumat băuturi alcoolice de sfânta zi de duminică am primit cadou o primăvară frumoasă ca un powerpoint trimis pe mail de mame sensibile.  Vântul e cald și mângâietor. Toate străzile sunt pline de violete și lalele. And the daffodils look lovely today.  Așa că mi-am scos laptopul pe veranddă unde stau cu el în brațe și scriu. Dacă ciulesc bine urechile, aud mugurii pocnind a frunză. Puțină liniște, acolo în spate la veverițe, vă rog.

Să mai poftească domnii zombi pe aici. Dacă aduc cu ei primăvara, sunt bine veniți.

Dimineața ogarului cenușiu

Ultima zi în San Francisco a fost o lungă, o foarte lungă plimbare. A fost ca un pelerinaj la ocean. Am pornit pe jos împreună cu prietenii mei instanți – un neamț și un italian – biologi veniți la o conferință – și nu ne-am oprit până nu am ajuns la cea mai îndepărată plajă. La Ocean beach. Cred că am mers vreo 20 de kilometri – rătăcind cu scop pe străzi elegante și însorite și prin parcuri frumos mirositoare. A fost felul meu de a mă împrieteni în final cu marele Frisco, a fost felul lui de-a-mi intra pe sub piele. De data asta mi-a arătat ce avea el mai sexi. Mi-a trimis până și o pasăre colibri în cale ca să-l iert că a fost atât de neprietenos în primele zile. Și l-am iertat. M-am înmuiat. Când am ajuns la ocean eram deja sclava lui. La ocean mi-a mai trimis ca ofrandă o lumină lăptoasă de după-amiază, un fel de lumină pe care n-am mai văzut-o niciodată până acum, și o mulțime de sand dollars. Dolarii de nisip sunt un fel de stele de mare care au forma unor biscuiți. Evident că am cules o pungă întreagă de dolari de nisip și m-am simțit mai bogată ca niciodată.

Axel și Gretel (îi zic așa italianului pentru că nu-mi mai amintesc numele lui), parcă erau născuți să ilustreze în Larousse-ul ființelor umane stereotipurile legate de națiile lor. Axel era chel, corect, punctual, organizat și probabil puțin fixist. Gretel avea o freză creață de italian care ținea umbră unui aventurier relaxat, dar rău de gură, convins că singurul lucru pentru care merită să cheltuiești bani e mâncarea bună. Dialogul lor era un continuu ping pong. Gretel îl provoca pe Axel care încerca din răsputeri să nu se enerveze, dar până la urmă răbufnea. Bietul Axel mi-a mărturisit că acum s-a mai obișnuit cu glumele și miștourile amicului italian, dar că la început vroia să-l omoare. M-am bucurat că i-am avut drept companioni. Mi-am dat seama cât îmi lipsea europenismul politically incorrect.  Drumul de întoarcere l-am făcut cu troleibuzul. A durat mai mult de o oră și a fost ca un fel de recapitulare – San Francisco pe repede înainte, cu părți frumoase și părți dubioase, cu indivizi bizari și turiști pierduți în spațiu.

Ultima noapte în San Francisco a venit firesc dupa ultima zi în San Francisco. Ruptă de oboseală, m-am împachetat cât am putut eu de ergonomic și m-au băgat în pat devreme știind că mă trezesc la 5. Bineînțeles că m-am foit în pat vreo două ore, ascultând un vapor care se tânguia în port și mestecându-mi gândurile, senzațiile și sentimentele zăpăcite de nebunul oraș.  Am adormit într-un târziu și am visat vise complicate până când telefonul m-a trezit sadic. M-am trezit cu spaima că o să ajung în autogară în bezna aia cumplită și că probabil o să am iar parte de homelessi și oameni care vorbesc singuri. Oh no, not another freak show. Taximetristul m-a asigurat că n-o să fie așa. M-am bucurat. Nu mai aveam stomac pentru alte emoții.

Autogară Greyhoundului e curată, luminată și destul de pustie. Iar eu sunt  nerăbdătoare să mă prăbușesc în legendarul ogar cenușiu și să-mi recuperez somnul ratat. Mi-am pus bagajul la coadă și m-am așezat pe o bancă la o distanță confortabilă de cele câteva personaje moderat de dubioase. În mai puțin de 3 minute, singura femeie din autogară s-a apropiat de mine și a început să-mi vorbească. O cheamă Vanessa. Adevăratul ei nume e Vivien, dar și l-a schimbat pentru că i se părea oribil. Vorbim despre gențile noastre. Ni le complimentăm reciproc, apoi intrăm în detalii – cum și de ce sunt eu aici, cu ce se ocupă ea. Vanessa are 63 de ani, dar nu arată. Vanessa pare cu vreo zece ani mai tânără decât e, dar asta e și din cauză că se vopsește – are părul roșcat ca un setter irlandez – și umblă pe tocuri. Vanessa își caută de lucru. O întreb dacă n-ar fi normal să fie la pensie. Imi spune că nu poate încă să se retragă din competiție că și-a prăpădit toate rezervele și social securitisurile acum câțiva ani când și-a deschis un anticariat din dorința de a o lua de la capăt. Anticariatul a mers bine până la explozia internetului când oamenii au început să cumpere online și afacerea ei s-a dus pe apa sâmbetei, împreună cu toate economiile. Stăm și trăncănim în stația de autobuz până când simțim că ne zguduie ceva. E cutremur, zice Vanessa. Eram sigură că o să fie cutremur, îi zic eu pe cel mai liniștit ton. Mai târziu în autobuz îi povestesc cum am visat că o să fie cutremur. Vorbim două ore în continuu până când eu colapsez și adorm. Când ne despărțim îi știu toată viața Vanessei – cum bărba-su când s-au logodit i-a luat un inel cu un diamant imens din economiile lui pentru că ei nu-i stau bine bijuteriile mici, cum ea a vrut să vândă inelul și l-a pierdut cu tot cu geantă la teatru, cum bărba-su a plecat în Vietnam când băiatul lor cel mare abia se născuse și când s-a întors era cât pe ce să divorțeze pentru că nu puteau ajunge la un numitor comun în privința felului cum trebuie crescut copilul și în privința lungimii fustei ei, cum au divorțat 12 ani mai târziu. Al doilea soț al Vanessei a părăsit-o la doar 3 luni după ce s-au căsătorit pentru o femeie mai tânără. Vanessa a fost toată viața – cu excepția scurtei perioade de antreprenoriat – asistentă de director. Aș fi zis că și-a iubit meseria. Ea mi-a zis că a urăt-o pentru că toată viața a fost în umbră și a muncit pentru alții. Acum tot ce-și dorește e ca nepoata ei care e în liceu să meargă la facultate. La anul o s-o ducă în vizită la Stanford să o convingă că trebuie să ajungă la Stanford. Asta își dorește Vanessa. Și își mai dorește un job, unde să poată munci câțiva ani ca să aibă o bătrânețe liniștită.

Cum am ajuns acasă mi-am despachetat valiza în care am trăit în ultima săptămână și am băgat totul la spălat. Am constatat cu destul de mare tristețe că am pierdut cartea de vizită a Vanessei. I-ar fi plăcut să-i scriu. Și mie mi-ar fi plăcut.

My girl, my girl, don’t lie to me, tell me where did you sleep last night

O cameră elegantă la etajul 18 al unui hotel de patru stele. A room with a view. De la fereastră se vede cerul senin al Sacramento-ului, calma și proviciala capitala californiană. Doar câteva blocuri au îndrăznit să crească atât de mari încât ar putea să zgârie norii. În rest, clădirile sunt cuminți și așezate, ca și oamenii de aici, pe care rar îi vezi pe străzi. Un pat cu saltea perfectă și perne de puf, genul de pat care te îmbrățisează tandru, care a fost gândit să te facă să uiți că nu ești acasă, înconjurat de dragoste. Vecina de cameră – o sculptoriță din Philippine, delicată ca o floare tropicală. Mi-e frică s-o întreb cum se spune bună dimineața în limba ei, că ieri am întrebat-o cum se spune noapte bună și mi-a zis că nu au o expresie specială pentru asta, că ei zic pur și simplu: dormi! Micul dejun e un răsfăț – cafea bună și suc de portocale adevărat, omletă, fructe, un miliard de iaurturi, de croissante și de alte bunătăți. Compania e ca și micul dejun – carefully selected. Minți strălucite adunate din toată lumea și puse la un loc pentru câteva zile. Sistemul nu a dat nici de data asta greș. Pe lângă un iq impresionant, fiecare dintre participanții la conferință posedă și o doză incredibilă de umor. Bănuiesc că vin la pachet.

Un hostel pe malul oceanului în San Francisco. Clădirea e un fost spital din zona Fort Mason. Din trecut se păstrează o frescă cu niște doctori și asistente chiar deasupra ușii de la intrare, pereții albi și înalți și un șemineu de metal în mijlocul salonului mare. Curățenia specifică unui spital s-a pierdut cu siguranță. Paturi suprapuse, cazone. Dar când ai oceanul la piciorul patului, parcă nu-ți mai vine să te plângi. Colegele de cameră sunt niște nemțoaice tinere și neînfricate care străbat America cu rucsacul în spate. Micul dejun – o cană de cafea proastă, suc de portocale, două waffle, un corn, unt de arahide, unt de vacă și un fruct. Compania e cel puțin interesantă, frizând pe alocuri bizarul. Nu știu cum e în alte dimineți, dar azi parcă am aterizat la broken hearts hostel. În dreapta mea o femeie înaltă și blondă îmbrăcată în jeans, cu o bluză elegantă care contrastează cu papucii de pluș vorbește cu robotul bărbatului de care tocmai s-a despărțit. Îi spune că trebuie să-și facă conturi separate. Închide. Îl sună din nou. A uitat să-i spună că mai are de luat niște lucruri de acolo. Închide. Am impresia că o să mai sune de câteva ori. Despărțirea prin robot mi se pare mai tristă și mai alienantă decât despărțirea în sine. Când termină femeia, îl aud pe bărbatul cu spate lat și brațe tatuate din dreapta spunând: Do you have any idea how bad you broke my heart?  Repetă întrebarea de trei ori. El nu vorbește cu robotul. Asta e clar. Prea multă suferință. Trebuie să plec de aici. Mă mut câteva scaune mai încolo lângă un bărbat mic de statură lângă care stă o fetiță frumoasă cu păr lung și brunet. Bărbatului îi sună telefonul. Îl aud povestind cum soția lui l-a părăsit. A plecat în Japonia, de unde era, fără să-i pese de copil sau de nimic altceva. Mi-e greu să diger atâta tristețe la micul dejun. Iau o ultimă înghițitură de cafea și mă ridic.

Mă trezesc pe o canapea de piele și spun bună dimineața. Bună dimineața. În românește. Au trecut ceva luni de când nu mi-am mai permis luxul ăsta. Sunt  la Stanford în vizită la Dragoș. Camera e simplă. Arată mai degrabă ca o cameră de hotel personalizată decât ca a cameră de cămin. Cămin a la Stanford. Primesc mic dejunul campionului. Iaurt fără fructe sau arome, ouă fierte și oatmeal. Cel mai bun oatmeal pe care l-am mâncat vreodată cu fructe deshidratate și alune, pregătit de mâna sigură a lui Dragoș. Mânânc tot, pentru că am obiceiul tâmpit să mă pliez pe tabieturile oamenilor pe care îi vizitez. Cred că într-o viață anterioară am fost maimuță. Mental note to myself. Mâine să-i spun lui Dragoș să nu-mi mai facă ouă. Discuția de la micul dejun se învârte în jurul lucrurilor pe care le-am descoperit, văzut, făcut de când suntem aici. El a venit în America cu câteva săptămâni înaintea mea.

Aș putea spune că săptămâna asta n-am ratat nimic în materie de locuire. Am fost o nomadă adevărată. Fiecare experiență mi-a plăcut în felul ei. Mica prințesă din mine s-a simțit mângâiată de confortul camerei de hotel din Sacramento. M-a încântat și compania. Trebuie să recunosc că suta Fulbrighteri s-a dovedit a fi un grup de oameni cu care m-am identificat și m-am bucurat să fiu. Vânătoarea de povești din mine a fost fericită la hostel. Viața la hostel are ceva teatral. Mă mir că nimeni nu s-a gândit până acum să facă un sitcom care să se întâmple la un hostel sau că scriitorii nu stau la coadă la hosteluri. Personajele sunt colorate, iar dinamica e razna total. Statul la prieteni rămâne totuși pentru mine cel mai plăcut mod de a călători, nu doar pentru că-mi satisface permanenta nevoie de a da și a primi afecțiune. E mai mult de atât. E plăcerea de a fi martor pentru un timp limitat la viața celuilalt, de a poposi în existența lui pentru o vreme, de a descoperi un loc prin ochii unui prieten. E cel mai personal mod de a călători pe care îl cunosc.

Acte ratate. Antropologie

Unul dintre talentele mele speciale este să dau peste cei mai spectaculoși taximetriști. Peste taximetriști cu poveste. Adevărul că la cât m-am dat cu taxiul ar fi culmea să nu-i nimeresc pe ăia de rasă. Cred că există un Dumnezeu al consumatorilor de taxiuri și Dumnezeul ăla mă place. Știu că n-ar fi normal să-mi irosesc putinele resurse pe taxiuri, dar scuza mea principală e că taxiul aici nu e cu mult mai scump decât trasportul în comun. Și, vorba americanului “better be safe than sorry”. Cursa  de azi a fost un fel de guided tour de lux. Taximetristul peste care am dat arăta ca un lord englez și făcea taximetrie în San Francisco de 22 de ani. Practic m-am plimbat cu tăticul taximetriștilor. Am știut din prima că am dat peste o comoară antropologică. Și știa și el. Sir Taximan era foarte conștient de valoarea lui. Știa că are în buzunar toată istoria San Franciscoului și era conștient că e un povestitor născut. Am stat de vorbă cu el încă zece minute de vorba în fața hostelului după ce i-am plătit. Și în tot acest timp eu m-am rugat de el să mă lase să-l înregistrez, i-am explicat că trebuie să tezaurizăm cumva toate poveștile alea fabuloase pe care le are în el și pe care speră că într-o zi o să le scrie. N-a vrut sub nici un chip. Cred că în viața mea nu m-am rugat de cineva atâta. I-am notat numele și, deși n-a vrut să-mi zică numărul de telefon, am notat numărul de telefon al companiei la care lucra. Înainte să plec îl mai sun o dată să încerc să-l fac să se răzgândească. I-am zis că-l sun. Ce fraieră am fost că nu i-am lăsat numărul meu de telefon. Poate până la urmă mă suna el.
Culmea e că în timpul zilei mă gândisem că mi-ar plăcea să fac un proiect cu povești spuse de taximetriști. La naiba! Am ratat și ocazia asta să devin o antropoloagă de renume mondial. Sigur sunt și alți taximetriști cu care să merite să stai de vorbă, dar ăsta era un giuvaier.